Lê cartêddatê, la poesia in vernacolo di Francesco Pagano

Nuova composizione dedicata al Natale tranese

giovedì 24 dicembre 2020

Lê cartêddatê


Ste nu dalce sofraffœinê
da l'aspettê gênuœinê,
ca faciavê ad ognê iennê
sia nononnê ca mamemmê.
La farœinê adda mbastè
e vœinê e uogghie adda mêsckè,
finê a quænnê indê a lê manê
tænda pæstê te rêmanê.
Pau la stiennê a piacêmendê
fœinê, fœinê e a striscê lendê,
e caumê fossê pe mageoie
tænda rausê anna cumbarœie.
Tuttê bellê e sêstêmatê
e saupê o tevêlê assêquatê,
indê a l'uogghie ge' bollendê,
la sartescênê l'acchêndendê.
Cottê, frittê e tuttê d'aurê,
cê lê guærdê so n'amaurê,
e abbagnatê o vœinê cuottê
cu pênzierê tê lê mænge tuttê.
Ma pau aspiettê lê zambugnanê
chê lê suonê du Natalê,
e quænnê la festê ava arrêvatê
cê mangiamê lê cartêddatê.

N.B.
per una giusta declamazione, durante la lettura la ê non va pronunciata

Le cartellate (versione in Italiano)


C'è un dolce sopraffino
da l'aspetto genuino,
che faceva ogni anno
sia la nonna che la mamma.
La farina devi impastare
e vino e olio devi mischiare,
fino a quando nelle mani
tanta pasta ti rimane.
Poi la stendi a tuo piacere
sottile, sottile e a strisce,
e come fosse per magia
tante rose devono comparire.
Tutte belle e sistemate
e sul tavolo tutte asciutte,
dentro l'olio già bollente,
la padella le accontenta.
Cotte, fritte e tutte dorate
se le guardi sono un amore,
e bagnate nel vino cotto
con il pensiero le mangi tutte.
Ma poi aspetti gli zampognari
con i suoni del Natale,
e quando la festa è arrivata
ci mangiamo le cartellate.